Când sfinxul calm deschise cu larghețe
Doi ochi ca cerul ce-l păzea, tăcut,
Am învelit cuvântul să nu-nghețe
Strivind pe buza stâncii un sărut.

Tu cel prezent cu-ntregile absențe,
Contradictoriu, totuși neabsurd,
Îmi umpli vena cava cu esențe,
Reiterându-mă, la strigătu-mi mut, surd…

Ironic albatrosul cum învie
Când valul îl azvârle drept in sus,
Așa si gândul tău, din apatie,
De unda vocii mele este smuls.

Alambicat ca miile cristale
Lumina când răsfrâng, întortocheat,
Ești pentru mine ținta fără cale,
Ești idealul meu de neurmat…

Să-nchid acum cutia cu pricina
Speranța să-mi rămână ? Si să tac ?
Să dăm pe noi…să dăm pe soartă vina ?
E prea frumos…e foarte complicat.