mă târâi prin trupul dorului tău
precum șarpele pe urmele roadelor
vânat de farmecele unui zeu albastru
într-o dulce lepădare a pielii
las înapoia mea livada înflorită
unde ți-am potrivit ochii bolnavi de lumini
într-un cuib de abanos și cupru
ruga mea se dăruie în crepuscul tăcerii
răscolind marginile unui țărm fără fluturi

mistică trecere spre umbră

nu-i așa că uneori noaptea mă auzi
cum înnod rădăcinile de buricul pământului
și desenez cu mâinile semne pe cerul sufletului tău
adăpostind florile ce se ridică de pe ramuri învățând
zborul către un alt tărâm
spre dimineață un vânt rece mă risipește
în golful cuvintelor fără leac
privesc cum ți se întoarce viața
purtată de corăbii negre
ce te vor ascunde de iubire
încă o zi