Stau în pat și simt cum cerul greu cade pe mine,
Mă păteaza cu albastrul pur…
Însă eu rămân la fel de rece.
Mai rece decât marmura…

Îmi analizez gândurile
Împrăștiate în mii de silabe fără sens
Și totul e ca un puzzle…
Însă…unul fără înțeles.

Aștept să se formeze o imagine,
Dar parcă aștept în zadar.
Și această așteptare mă doare,
În fiecare zi îmi despică rana…
O infectează cu microbul indiferenței,
Lăsându-mă între un “vreau” și un “nu pot”…

Și îmi cos rănile care știu prea bine
Că peste noapte se vor deschide iar…
Și iar vor fi infectate…de tăcere…de întuneric..
Dar totuși mă doare…
Numai la gândul că nu voi mai fi Eu…

… Lăsându-mă între un « vreau » să te ajut și un « nu pot »…
îî