Aș fi vrut să îmi văd bunica
țesând la război, ori pe bunu'
venind din alt război, agale,
cu ochii scrutând zările să-și
vadă fetele, trei, și pe mama,
țânc mic, alergându-i în brațele
obosite de-atâta praf de pușcă,
bocancii mari și roși călcând
molcom drumul dinspre pădure
până în vale, unde își va fi
spălat obrajii de vântul drumurilor,
și palmele mari, aspre, cum i s-or
fi odihnit în apa limpede ca roua.

eu n-am știut decât să îl pun
pe ălalalt bunic să mă tragă
cu sania prin zăpezile burgului.
să ne strângă pe toti copiii lângă
mustața-i scurtă, să îl înghiontesc
să ne spună povești, să necheze
ca un bidiviu prin basmele cu zâne
pentru care părul nostru era mereu
prea scurt, cum scurte ne-au fost
și mâinile să îl îmbrățișăm când
a mers departe. ne lăsase vorbă
să tăiem cocoșul cel mare, să avem
grijă să nu se rătăcească iepurii
mici printre lemnele din poiată
și mai ales să îi culegem caprei
frunze crude, din duzii de la gard.

și-mi zdreleam mereu genunchii,
mereu împiedicată printr-o vreme
în care îmi aduceam de pe cerul
poveștilor zmei de hârtie, să aud
cum le șuieră vântul prin aripi,
să casc ochii mari la zbor când,
ca săgeți de văpăi, treceau prin
asfințit pescăruși și rațe sălbatice.
și-au încrustat aripi pe umerii mei
hultanii din poiana cu maci cruzi
și îmi răsar bujori pe sâni când respir
vântul ce mi te-aduce în aer, în sânge
șoptindu-mi blând, ca bunul: vezi
stelele? urcă-le cu privirea, hai, sus.