Toamnă în suflet...
Roua de cireș pătrunde
În abisurile ființei mele.
Lumina lunii moartă...
Mă-nchin la aștrii de cristal.
La orizont – răsăritul
Razele calde mă învăluie
Și renasc.
Din propria-mi cenușă,
Din propria-mi uitare.
O picătură de apă vie...
O sutime de speranță...
Mă proiecteză-n viitor.
Sunt eu ... și totuși, nu
Diafane simțiri de prospețime percep
Căci s-a deschis o poartă către cer.