De Dragobete


Cu ochii urmărind înspre ocean
un țipăt,
îmi vine să cad de sus ca o pasăre.


cratița asta, pe care au numit-o unii infinit
și-n care-au pus să fiarbă toate gândurile lumii,
aș putea să o umplu, dintr-o singură suflare,
cu sufletul de om,
dar ce sens are, fată, să fac lucruri
cărora nu le găsesc importanța?


mai văd și eu câteodată cum vine câte cineva
la această oală, pune ingrediente de tot felul
și apoi ridică spuma cu o strecurătoare, dar nu zic nimic.


hei-hei..., se dărâmă biserica noastră
la care zidim numai cu carnea!
voința ta, voința ți-aș zidi-o
și ai putea să-mi strigi câte și mai câte!
să te strângă timpul meu precum mă strâng pe mine
lucrurile pe care nu le-ai înțeles.
voi, Anuțelor, la fiecare sfârșit de întindere de mână
puteți să aflați un bărbat. sunteți puternice, într-adevăr...
pentru noi e ceva mai greu cu dispoziția asta,
trebuie să dovedim mereu buna noastră credință
(de parcă are rost).


la capătul întinderilor noastre de tot felul,
câteodată, nu este nimic.
dar și când este, este numai cine vrem noi să fie!
mai am și o vagă bănuială,
cum că toți am fi fost pregătiți
să ne facă fratele nostru, pământul, același fel de mâncare,
fără discriminare.


și-mi vine să râd, dar ești tu prin preajmă
și nu-ți place să mă vezi fericit.