re-capitulez cu diacritice,
într-o inimă dezvățată de vocale,
contururile magnifice,
halucinante,
de culoarea obsidianului,
cu care-ți învălui murmurul pielii
înfiorat de dorință…

ce frumoasă poți fi, draga mea!

nu știu dacă voi mai dori vreodată
să mă reconstitui,
din bucăți disparate,
după ce mi-ai făcut zob nopțile,
până mai ieri liniștite.

captiv,
în câmpul tău magnetic,
degeaba încerc să evadez
din ținuturile tale…
semitransparent la apusuri albastre,
îmi scormonești toate sentimentele încifrate
dereglându-mi sistemul imunitar.

frumoasa mea cu ten măsliniu,
sunt vulnerabil de acum
la trăire...
hai, fă-mă dependent de tine
și ucide-mă-n nemurire!