Firavă siluetă minionă clădește
din speranțe marea oblojită,
ce de-nspumate valuri e mânjită,
de dornice idile-i cântată franțuzește,
ce-s îngropate-n dune...
unduite poate doar de uimire
apoi, cu glasu-i de fecioară și mâinile-i fine
își plimbă-n sus pe-o harpă ale sale degete
cu-alge-împodobite... cu alge de smarald…

Iar ochii-s ca o perlă, o boabă de durere;
dintr-o picătura efemeră ruptă din abis,
îi modelez al său suflet dup-un anume vis...
un vis cu gust de miere, un strop din paradis...

Iar șoapta-i vorbește-a muzică divină
a cărui melodie trăiește să aline
auzul brut și pal celui ce i se cuvine,
unui erotic val, ce apa și-o înclină
duios, pe dansuri de cristal...

Mireasă ce moartea n-o cunoaște,
neprihănire în sufletu-i se zbate,
adânc din steaua ei de mare
o noua iluzie se naște...

Cuvântu-i nu știe margini
precum nici chipu-i asemănare,
din moși strămoși și din vechi datini
culeg înțelepciuni deșarte,
căci frumusețea-i trecătoare
cu tot al ei lin șarm aparte....