I

Când lampa se stinge la negrul mormânt
Atinsă de aripi, suflată de vânt;
Când buha se plânge prin triste suspine;
Când răii fac planuri cum au a reține
În barbare lanțuri popolul gemând;
Când demoni și spaime pe munți se adună
De urlă la stele, la nori și la lună,
Într-una din peșteri, în munte râpos,
Un om oarecare intră curagios.

II

În peșterea Carpaților
O oară și mai bine
Vezi templul pacinaților
Ce cade în ruine.

Aci se fac misterele
De babe blestemate,
Ce scot la morți arterele
Și hârcele uscate.

Aci se fierb și oasele
ÃŽn vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Când nu mai sunt dorite.

O flacără misterică
Dă palidă lumină;
Iar stâlpii în biserică
Păreau că se înclină.

Și liliecii nopților
Ce au aicea locul,
Ascunși în hârca morților,
Umblau să stingă focul.

O babă, ce oroarele
Uscaseră în lume,
Tot răscolea vulvoarele,
Șoptind încet un nume.

III

S-aude un zgomot de pași pe aproape,
Cum calcă strigoiul când va să dezgroape
O tânără fată... Colo... Ascultați!
Să fie Satana cu ochii de focuri?
- Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,
Se-ntreabă bătrâna... aici nechemați!...
Ea zice, și-n umbră un om se arată
Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,
Teribil ca locul în care intra.
- Bătrână, el zice, îți fă datoria!
Și vorba-i, cum geme în zid vijelia,
Din colțuri în colțuri grozav răsuna.


BÃTRÂNA

Ascultă-mă, Doamne, aveam în oștime
Un fiu oarecare vestit în mulțime
Prin luptele sale; era fiul meu;
Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
Și pentru aceasta mai stam eu subt soare.
Era pentru mine al meu Dumnezeu,
Și pentru aceasta m-am dat în pierzare.
Să-l fac între oameni ferice și mare,
Am dat al meu suflet la negrul tartar.
Tu știi mai departe. Ce? gemi de turbare!
Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,
Lovește! Na sânul, tirane barbar!
Căci viața îmi este acum blestemată.
O! cum nu pot oare să sorb astă dată
Și zilele tele, și sângele tău!
Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
Opri orice mână a da răzbunare.
Tirane! Vezi prada-ți, vezi cugetul său.
Pe urmă, c-o mână uscată și arsă,
Într-una din hârce un sânge ea varsă,
Și dându-l lui Mihnea, îi zice: - Să bei!
E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
E cald și e tânăr, cum vei tu, barbare;
Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei.

IV

Toți morții din mormânturi,
Cu ghearăle-ncleștate,
Ca frunzele uscate
Ce zbor când suflă vânturi,
Spre Mihnea alerga;
Iar vârcolacii serii,
Ce chiar din lună pișcă
Când frunzele se mișcă
În timpul primăverii,
Þipând, acum zbura.
Șoimanele ce umblă
Ca vijelii turbate,
Coloase deșirate
Cu forma ca o turlă,
Din munți în văi călca.

V

Un glas în mulțime teribil gemu
Și ceata infernă îndată tăcu.


VI
BLESTEMUL

Oriunde vei merge, să calci, o, tirane,
Să calci p-un cadaver și-n visu-ți să-l vezi,
Să strângi tu în mână-ți tot mâini diafane
Și orice ți-o spune tu toate să crezi.
Să-ți arză plămânii d-o sete adâncă
Și apă, tirane, să nu poți să bei,
Să simți totdauna asupră-ți o stâncă,
Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
Să nu se cunoască ce bine vei face!
Să plângi! însă lacrimi să nu poți vărsa,
Și orice dorință, și orice-ți va place
Să nu poți, tirane, să nu poți gusta!
Să crezi că ești geniu, să ai zile multe
Și toți ai tăi moară; iar tu să trăiești!
Și vorba ta nimeni să nu o asculte,
Nimic să-ți mai placă, nimic să dorești!

VII

Așa vorbi bătrâna
Și Mihnea tremură.
Iar Naiba, ce fântâna
O soarbe într-o clipă
Și tot de sete țipă,
La dreapta lui zbură.

El are cap de taur
Și gheară de strigoi,
Și coada-i de balaur,
Și geme cu turbare
Când baba tristă pare;
Iar coada-i stă vulvoi.

Iar nagodele-urâte
Ca un mistreÈ› la cap,
Cu lungi și strâmbe râte
Cu care de pe stâncă
Râm marea cea adâncă
Și lumea nu le-ncap;

Și șease legioane
De diavoli blestemați
Treceau ca turbioane
De flacări infernale,
Călări toți pe cavale
Cu perii vulvoiați.

Și mii de mii de spaime
Veneau din iad râzând
Pe Mihnea să defaime,
Căci astfel baba are
Mijloc de răzbunare
Pe mort nesupărând.

VIII

Mihnea încalecă, calul său tropotă,
Fuge ca vântul;
Sună pădurile, fâșie frunzele,
Geme pământul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele
Luna dispare;
Cerul se-ntunecă, munții se cleatenă,
Mihnea tresare.
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,
Calul său cade;
Demonii râseră; o, ce de hohote!
Mihnea jos sare.
Însă el repede iară încalecă,
Fuge mai tare;
Fuge ca crivățul; sabia-i sfârâie
În apărare.
Aripi fantastice simte pe umere,
Însă el fuge;
Pare că-l sfâșie guri însetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavală iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slabă și palidă, pletele-i fâlfâie
Pe osăminte;
Barba îi tremură, dinții se cleatină,
Muge ca taur;
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.

IX

O, ce de hohote! Râseră demonii,
Iadul tot râse!
Însă pe creștetul munților, zorile
Zilei venise.