Îmi amintesc ca și cum ieri aș fi venit din depărtare…
În mai plecam să adun marginile lumii-n cuvinte!
De peste tot îmi culegeam săpând cu nepăsare
Desperecheate amăgiri, nenumărate morminte.

Și mi se întindeau câmpii fără hotare din neștiute
Văi imaginare ce ascundeau în pântec câte o mare
Pentru care construisem obsedant de mărunte
Porturi din care să trimit corăbii căutătoare.

Tremură în strigăt de seară trestia câmpului
Și ultimele păsări se-ntorc să adăste-n cuibare.
De pretutindeni se dilată aripa timpului…

Privesc în asfințit cum cerul se umple-n culoare,
Cum bate-n peretele nopții ora pendulului
Ce trimite toată vietățile bălții-n culcare.


Mircea Nincu 02.03.2005