nu auzisem niciodată
niciodată o poveste fără sfârșit
despre mere căzând

se făcea ca eram trunchi
în trunchi eram scorbură
în scorbură eu
pitită
și se mai facea că
aveam brațele fructe
fructele dădeau în pârg
de dolofane ce erau
se simțea desprinderea
pârâitura
tristeților mele mature
le pregăteam
zborul de măr copt
spre pământ
în aceeași taină
născută ca orice taină
în fiecare noapte
în fiecare cotlon din care
ghemuită
povestea tace o clipă
o clipă în apus
și apoi adoarme
fără sfârșit

*
îți simt rotundă tăcerea
un ceas de noapte subțire bate un clopot mărunt
o resemnare ascunsă un fruct risipit
sunt eu în mine iar sub copac nu mai e
nici șarpele
nici tu