sunt eu, Vronski, am un cal în depou,
care dă din aripi la fix,
când te-aude călcând cu ecou,
oof, tuu, tuu
ana-icsics

plimbările noastre-ncepeau
creșteam fire de iarbă ce-ți ridicau tălpile până la apropo
cu explicația că rădăcinile nu găseau altă sursă
verdele nu ceda milosteniei
pe care spatiul nostru era scris cu creta vital

deși se întâmpla să nu conteze pentru noi
frunzele ne impresionau doar ca fax-uri prolixe
mă loveau, mă feream
mai mult de acele hârtiilor lucioase ca tâmpla
în zodia berbecului sau
în clătinare spre miei

și rămânea de cules
în urma coapselor tale polenul ce se-ntindea pe felia de vară
în locul scoarței de ulm ce ne-nlocuia în orele pare
nu reușeam să opresc risipirea umbrelor prin altă lume
din ultima clipă a mea de erou
când Edenul îți scria pe frunte numai ana-xx
iar cerul era doar o reclamație
ruptă în fâșii de un Dumnezeu postum

dacă florile creșteau la loc fără să vrea
erau pentru tine o turmă
pe care pașii-ți să-ncerce-a sui
pe care să scuture fluturii valea
prinși încă-n lese
ardeam ultimele cruci de pe buze până la cuie
având ca motivație doar eliminarea livezilor puține
și pentru că îți era necesar orice mugur de aer în metastază
atunci când mă auzeai cântând de pe o felie mușcată de pâine.