Inima s-a oprit, obosita...
-Ai plecat, inger de huma ?
mi-a soptit ea, lacrimand.
Dar nu era o intrebare
ci amintirea unui sarut uitat de mult,
sarutul dintai, adus
ofranda zeilor singuratatii.
Poate ca ploua doar,
asa cum ploua indelung,
uneori,
iar lacrimile cad de-a dreptul
jos
in iarba vesteda a toamnei.
Dar biata inima incetosata
pierduse, poate,
fagasurile vechi, de piatra
de-a lungul timpului.
Ratacita, incerca cu ardoare
sa-si regaseasca
sensul de-a trai
sensul de-a iubi
sensul de-a cobora in lacasul de veci
sau de-a urca in inaltimi prea albastre
pe care toamna i le asternuse cu aur.