Erau doi frați, berbeci cu vână
Ajunși printre ciocoii noi;
Au fost brigadieri la stână
Și-aveau în turmă mii de oi.

Nu spun că se-mpăcau prea bine,
Că nu se pizmuiau deloc…
(Așa-i năravul la ovine:
De frați mereu nu-și află loc.)

Dar se țineau cu voie bună,
Uitau de cioandă și hâtrii
Când s-adunau toți împreună
La nunți, pomene, cumătrii…

Și iată se-ntâmplă ca unul
Din ei, prin nu știu ce mister,
S-ajungă – cât ai da cu tunul –
Mai mare peste-un minister.

Berbecul Doi, și el cu coarne,
Se pomeni în handicap,
Deci hotărî ca să-l răstoarne
Pe frate-său, ce-i "sta în cap".

El puse turma la strigat,
În piața mare: Jos berbecul!
Și natural că a urmat
Un ordin: Arestați zevzecul!

Sări o gardă dintr-un crâng;
Berbecul Doi plăti cu capul…
Azi oile nu se mai plâng:
Mai mare peste ele-i…Þapul.

. . .

Nedrept a fost cu noi, socot,
Destinul ce ne-a-nchis portița.
Încerc să schimb ceva - nu pot…
Îmi este martor... Miorița!