(Poate tu, tată
ai să-mi răspunzi
prin șoapte, știi tu:
acelea rămase nerostite
și mai ales neauzite.
Sau tu, mielule,
în zi de sărbătoare
atunci când
nu numai cuvintele
se încondeiază.
Sau tu peștișorule auriu,
răspunde-mi tu
de la umbra sălciilor
cu lacrimi crude de verde:
e prima mea dorință.
Sau tu frumoasă zână...
îmi poți spune măcar tu,
în ce palat și-n ce poveste
foșnește rochia ta
a busuioc?!
Zâmbești.
Îți șade tare bine așa:
să vii la ușa mea
-fără să vreau-
să mă dezbraci de gânduri
-fără să știu-
înfiorându-mi undele
ce cu rânduri, riduri,
departe, mă desparte de...)
copilărie?!