Atâta liniște…
Mă înspăimântă glasurile tăcute…
Mă închid în zidul fără început
și fără capăt… și plâng…
Lacrimile se scurg pe obrazul tăcerii,
Cad în valuri, nestăvilite,
se preling pe anticul zid,
iar liniștea se destramă sub greutatea lor…
și totuși… e-o tăcere ipocrită.

Pe cerul pupilelor,
aerul se-mbracă în straie de doliu.
Tăcere…