Ne-am privit în ochi
eu și steaua polară.

Dincolo de noi, timpul
învinețit de griji
și de curgere!

În cămăruțe pătrunse
de undele vremii și noi
ne sufocăm claustrofobii,
și neajutorați ne mințim
cu realități ce ne-au învins
spiritul și rădăcinile!

Cine ești tu?
cine este el? dar ea?
entități ieșite din masa vâscoasă
ca o convingere pentru timp!

Este absurd să te crezi unic?!
Ești unic! și ce-i cu asta?!
Ești rege-n bătătura ta
și plânset de maici
în mijlocul drumului!
Ești pe drumul tău
și este de ajuns!
Nu-ți dezlipi umbra de chip,
că te va cuprinde moartea,
și nici pentru ea nu va fi bine
că va muri.
Fiecare orbecăiește
intransigent și abscons
de sine pentru sine,
ca un calendar vorbitor
și foarte bătrân,

repetându-se stereotipic
ca o poveste codificată
cu "ferestre", pe cifre,
înspre trecut sau dinspre viitor.
E un cod universal, dar
fără importanță,
agățat mereu de o stea
va "lătra" apocaliptic
de la aceeași înălțime

dar întotdeauna alți auditori!