8.0

Am uitat zâmbetul pe buze
încă din copilărie
când toată suflarea mă iubea
când mama mă lua peste tot cu ea
și nu știam că-i atât de singură în lume
eram fericită: mă tolăneam zile-n șir pe iarbă
mâncam pământ și vedeam numai soarele
îmi plăcea să merg la înmormântări
și să admir frumusețea răposatului
nu știam că sub pământ nu există soare.
Într-o zi, însă, a venit tristețea -
prin ochii mamei roșii de nesomn, prin oboseala
picioarelor ei necăjite a venit mai întâi
apoi a venit prin toate și peste tot
mult mai adâncă decât o groapă.
Eu însă nu pot vorbi nicidecum despre tristețea mea:
tristețea mâinilor mele, tristețea piciorului meu stâng,
tristețea dinților mei, tristețea lucrurilor mele
fiindcă pentru toți sunt "omul care râde" și doar atât.
Numai tristețea zâmbetului meu
îmi trădează uneori adevărata viață.