Ea stă la două case de mine,
Doua case și-atât.
Cu toți îmi veți spune: Ce bine!
Însă eu vă spun că e mult.

Aceste case sunt pline
De fiare mute și gri,
Născute parcă din vine
De năpârstoci cenușii.

Casele-s înalte și late,
Cu frontoane sute și mii,
Ferestrele-s toate crăpate
Și pe un'se intră nu știi!

Iar câteodat' dintr-o ladă
Ori dintr-un colÈ› colbuit
Se-aude cum pare să cadă
Până și-un băț de chibrit.

De-aceste case mi-e frică
Și mă feresc pe cât pot,
Însă privirea-i mă strigă
De-mi vine să uit și să pot.

Și nu-s decât casele două
Ce stau între mine și ea,
Dar parcă lunile, nouă
Vor astăzi să n-o pot vedea.