De-a lungul străzii ce duce spre orbire
Răsună scurt și cu ecou tigăi de lemn –
Picături de suflete ascultate cândva
Ori doar moarte din fire, nedemn.

ÃŽntoarce privirea spre zid
De câte ori te urci în ramă
De câte ori privirile celor ce trec pe lângă tine se destramă
Și aerul refuză să-ți fie insipid.

Acoperă-ți în oglindă lumina cu pleoapele de câte ori o simți prea departe, de câte ori crezi că îți ții de cald pentru că nu-ți mai e frică de frig, de câte ori nu te întrebi unde e frigul și, dacă nu e, cum de ai uitat de el, în câte feluri poate să fie dureros.
Nu uita să deschizi iar ochii atunci
Când o să poți
Să îi îndrepți spre toți
Și să-i arunci.

ÃŽnchide apoi ochii lumii
Ochii mari, de copil, ai lumii
De câte ori te vor privi de jos.