Fantoma hulei ce-a-nghițit tăcerea,
O creastă-n spume biciuind cu sete,
Mirarea tâmplei gata să se-mbete
De gustul scârbei ce-ncovoaie vrerea

M-a țintuit cu ură la perete,
Adeverindu-și întreit puterea.
N-o pot opri, ca să-mi adun averea
De rosturi tandre colindând în cete.

Abia mai poate strigătul să scoată
Un sunet stins spre mal încătușat.
Când s-a pornit talazul să străbată

Alt țărm târziu de vlagă despuiat,
Doar peștele privirii trist înoată
În marea lui cu val pietrificat.



10 martie 2005