ce-mi dai azi, hârșt, hârșt, să-ți dau această cădere de pleoape, întretăiere cu aerul dintre doi pereți? ce-mi dai să nu mor, să nu renunț la umbra crucii mele, mirată-n catedrală, ca o frunte de cer, rostologită în cerneală?
azi am învățat să nu îmi fie teamă că rămân răstignită-n gura mare, așteptând să renasc o întâmplare cu oră și păsări.
azi am învățat că în limbă se plimbă uneori cuvinte-șenile ce merg la război, cu lumea din noi și că înspre seară, cireașa amară lucește-ntr-o doară pe-obraz de fecioară.

tu știi constelațiile pe de rost, te uiți pe cer?
nu cred că știu, nu cred că văd.
nu ți le-a arătat nimeni?
nu mi le-a arătat nimeni.
cu ce umbre ai fost tu noaptea?
cu umbre pământene.
nu v-ați lăsat deloc pe spate?
noi doar am râs, orbiți de noapte.
și te mai miri că n-auzi vântul?!
mă mir că îmi vorbești cuvântul.

ce-mi dai azi, hârșt, hârșt, să-ți dau, plecat a-ntrebare, acest palimpsest, croit sub sandale? ce-mi dai să nu las vântul să ne alunge din îmbrățișare, umflând în lumea mică, o speranță și o frică?

azi am învățat că din mine pot porni cântece vechi, arzând din temelii furtuna și că pe unele poteci piere-n chinuri mătrăguna.
azi am învățat că nu posed nimic decât o șansă și-o fărâmă de mine și că sub lacrimi salatine pot înflori palori divine.