Rugăciunea speranței


Răpit din veșnicie și transformat
în clipă,
încerc a rupe timpul.


alerg dintr-o privire în alta,
călcîiele cuiva se sprijină pe goluri
și scînteiază-n noapte,
văd negrele găuri făcînd ispititor
cu ochiul
schiloadelor raze care tot rătăcesc
prin univers,
cerșind oricui vedere.


privesc în jos un univers din mine
și e atît de-aproape față de altul
privit mai înainte
și-atît de nevăzut!
o mare gaură neagră
sau o ascunsă rază în neprivirea ei...


îmi este toamnă iar, de ce mai sper
cu gîndul
să aflu frunza ce m-ascunde,
să pricep odată ziua care mă acoperi,
îmi este toamnă iar și ăsta-i timp,
de ce mai sper ceva, răpit din veșnicie,
de nu-mi vei da-o iar, Tu, Doamne!


aș vrea să-ți fiu în preajmă
ca să pricep odată întregul univers
și tot ce n-am avut,
pentru că tot ceea ce știu pînă acum
nimic nu este.