Plutea zeița cu pielea prea albă
pe dunga de varuri, pe rochia din flori
și roiul cu iriși adulmecători
gâtul ei lung îl strângea, ca o salbă.

Dar în urmă-I rămânea numai rouă
ca dintr-o altfel de cale lactee,
când bobii mari prefăceau în femeie
drăgaica, Ea, o religie nouă…

Prin sondele câmpului urcă pământ
ca-ntr-o multiplă clepsidră, uitata...
Eu stau pe șosea, iar trecând trupul sfânt,

mă-ntind ca o cruce, neștiind data
când sub mersul tău mândru, ochiu-mi în cânt
va sta, *Sânziana Inviolata.


* De câteva zile mă chinuie acea imagine, din trecut, uitată multă vreme. A revenit, într-un amurg al teilor, fără nici o explicație logică, pe retină, ca o rană, poate de la albul fosforescent al marcajului ce împarte șoseaua dinspre Copou. Sau nu, poate de la altceva…

Satul de câmpie își deschidea zorile, într-un alt botez, al soarelui, după noaptea de sânziene. Trompetele cocoșilor izbeau în tâmplă aburul cald, ridicat, ca o graniță între noapte și zi, din pământuri. În curtea școlii, vara era fiica anului de foc, cu miros de salcâmi împrăștiat de larmă.
Aveam vârsta de acum a fiului meu. Pregăteam serbările sfârșitului de an școlar, erau repetiții și jocuri, în urmă cu 28 de ani. Fetele, cu glasuri de frunză umedă cântau («…sânziene, sânziene/pielea-n rouă, roua-n gene/ia-o ierbii și ne-o cerne/sânziene, sânziene,/ sânziană, sânziană,/strânge roua din sprânceană/să vedem ursitu-n cană/sânziană, sânziană…»), minând scopul pregătirilor - recitările patriotice intens personalizate (« în lume-au fost și sunt bărbați,/cu fruntea ca un cer vibrând,/în care fulgeră sunând/ grâu de idei, aur de gând,/ dar nu e nimeni ca-n Carpați,/ români ce străjuiesc Gorunul,/ iar Ceaușescu este unul… »), acoperind strigătele de izbândă ale fotbaliștilor («- mânca-ț-aș, ce șutan am dat, ți-am zburat șăpcălia de nasol – așa băăăă, rupe gardu` cu bășica – iertați-mă, to`așu` derector, da` dacă prostanu` ăsta de Savu nu e-n stare s-apere nimic…»).
Un murmur s-a auzit, deodată, distinct, era ca un vaiet, profund («o sânzianăăă, o sânzianăăă, pe șșșoseaaaa, heiii, o sânzianăăăă»). Apoi a fost liniște, se opriseră și răsuflările, auzeam tic-tacul ceasului de la intrare. Eram pe gardul școlii, ca toți ceilalți, toată copilărimea privea înmărmurită.
Pe șoseaua care tăia satul în două, exact pe marcajul alb-proaspăt, ca pe un fir întrerupt despărțind lumea, mergea, aproape plutind, necunoscută, o femeie frumoasă și goală. Ireal pășea, încet, ca o hologramă, vântul dimineții îi flutura părul negru, dezvelind, din când în când, ochii de smoală, arzând, amploarea calmă a sânilor, rotundul unduitor al feselor, armonia triunghiului, era dreaptă, mândră, cu privirea țintind peste vârful salcâmilor undeva, un nor și un zâmbet senin de taine tocmai aflate. Pielea ei, strălucitoare-n alb și broboane de rouă, trimitea, până la noi, un parfum straniu, ca o vrajă. Pe asfalt rămâneau tălpi mici de var, unind liniile, ca pentru nici o șansă. Drumul vieții, cerurilor, între noi și ea.
La intersecția cu șoseaua națională, o aștepta un ARO al miliției județene. Am sperat că o să treacă de ei, prin ei, ca un fum, trebuia să fie din poveste, doar era zâna noastră, a copiilor una cu gardul de beton. Þipătul ei încă îl mai aud, atunci când a fost băgată în mașină a strigat spre noi ceva într-o limbă stranie, ca a păsărilor izbite de stânci, după ce și-a deschis mâinile în cruce, pe geam, aripi ucise.

N-am știut niciodată cât timp ținuse irealul. Soarele, ușor deplasat spre asfințit, parcă se învelise în coajă de portocală roșie, cu gust de sare, săpând prin ochi. De pe străzile lăturalnice se auzeau îndemnurile icnite ale sătenilor, care își mânau vitele, obosite, spre casă.
N-am crezut niciodată vorbele celorlalți, care povesteau că femeia aceea era, de fapt, soția unui procuror, în stare de șoc, după ce fusese violată de câțiva nemernici, niște sondori, la marginea satului, în noaptea de sânziene.
N-am crezut decât că se numea Sânziana…