Ce vină au ghetele mele
Că accelerația gravitațională există?
M-am culcat sătul,
M-am sculat flămând
Mă doare coloana vertebrală a cuiva
Și mi-e somn de somnul altcuiva
Am doar două picioare
Și nu-mi ajung când alerg după taxi
Am o batistă plină cu stele
În care-mi suflu nasul când plâng
Mi-e dor de o ființă care nu există
Deși a fost dintotdeauna a mea sortire
La bine și la greu, invoc speranța,
Acel dar divin de pretutindeni sfâșiat
Dar am uitat să-mi ascut ghearele.
Ascult printre copaci, o adiere calmă
Și câinii care latră lumina trecătoare
Hei-îmi spuneți voi-, mai umple-ți
Stiloul ăla, nu vezi că nu mai scrie?
Și nu ne mai plictisi cu chestii de-astea...
Așa este, dreptatea, mereu de partea voastră
Și de aceea eu râd, și scriu mai departe
Nu ca să citiți voi, ci ca să mă transpun
În cele două dimensiuni ale hârtiei
Și apoi să mă privesc, atât de mirat
Ca și cum, eu, acum, aș mai exista...