ne rămân stinse culorile
așternute pe șevaletul singurătății
alunec în cobalt spre ultima linie
a orizontului tău netrăit
rămân fără simetrie
întrezărind nisipul femeilor căzute
pe umerii tăi sidefii
mai lasă copiii
să prindă viața
în scorburi de salcie
acolo își simt ei nuanțele fără temeri


te du pe un țărm mărmuriu


fărăderostul culorilor pălește
îmi iau întâi paleta și scobesc în ea
propriul trup adâncit în ape
caut permanența
singurei mele treceri
prin uleiurile timpului
fără să fiu înrămată
nici măcar o ultimă dată




Foto: L.N.P., "Les barques", Claude Monet, Giverny, Muzeul memorial, iunie 2005