Cu mireasmă de tei
lumina înserării răspîndește în iarbă
o melancolică tandrețe

vreau să evoc acele ore
pierite în eternitate

două trupuri adolescentine
adîncite în nepăsare
dincolo de amiaza plajei

în bucuria năucitoare a soarelui
aspra mîngîiere a vîntului își făcea loc atent
ca un început de durere

sufletul era tot în celulele epidermei
învățînd să rabde
pustiirea pătimașă a necuvintelor

își odihneau pe rînd
în adîncitura primitoare a abdomenului
povara aproape nedreaptă a capului

nebănuit de tragic sună-n acest tîrziu
împlinirea simplă de-atunci

coaptă-n cenușa nepăsărilor
mă-mbie această grijă sacră

acum soarele a coborît mult
și-l taie-n două o tulpină de mesteacăn