Am călcat odată
pe un pod –
învechit și singur
ca și mine…
Ne-am zbătut amândoi
până ne-am recunoscut
și el mi-a primit tălpile murdare…
Mi-au spus ierburile
din apa de sub mine’să nu-ndrăznesc
a merge până la capăt…
Dar eu, nu,
m-am împorivit cu firea-mi grea
și-am înaintat
indifferent de-ar fi început
furtuna sau sfârșitul lumii…
Podul s-a clătinat,
simțindu-mi nebunia;
Eu am ajuns la capăt
și înaintea ultimului pas
s-a rupt…
s-a rupt podul –
eu am căzut în apă
și de-atunci
tot mor întruna,
fără încetare,
fără să respire…
Blestemat să fii,
pod de sentimente!
Dar, revino-ti,
căci vreau să te mai trec
o dată.