Mă dor verile din huma de seară
Și strunele din vioara unei lumini
Prin care "balada" devine mai sacră
Și cerul ne sterge patimi și vini,

Mă ard formele ierbii, ce țipă
Din fund de podiș și coturi de luncă
Și fusta tăcerii încet se ridică
Pe gleznele albe dincolo de muncă,

Mă soarbe lumina adâncă
Din oglinzi de ceruri fără rever
E oare-a câta poruncă
ce-și arde în mine propriul mister?

E verbul ce bate în coapse de șoaptă
Când tu sărutul îți treci peste gând
Și mirarea sculptează în piatră
Dincolo de pământ...