mă trezesc întotdeauna cu mâinile întinse
căutând parcă să apuc de copită un demon
învelit încă în pielea solzoasă a visului
exhib dimineața privind cum se răsucește
peste lucruri ca o țigară de foi
aparența umană a ochilor tăi plânși
îmi descoperă masa și patul
decor funebru de viață strivită
între roțile dințate ale amneziei

de la o vreme nu mai pot rosti cuvinte
decât între cerul gurii și cea mai deșănțată
dintre amintirile cu noi mă întreb
cât de singur poate fi un perpetuum mobile
de ce acest preludiu mecanic al nesfârșirii
ia uneori forma unei pisici albe de colț
ce-mi trimite bezele ca o amantă fițoasă
de ce umbra mea deghizată în trecător
vânează îngeri ca un păianjen flămând