nu suntem decât metafore destrămate
simțim fals între pereții aceluiași teatru pustiu
sfori încâlcite ne ridică mâinile picioarele ideile
încercările de a mai fi


am uitat să privim vertical
ne plângem orele istovite irosite
într-o muțenie impusă


eu tu fiecare avem aceeași limitată supunere
nu suntem în lemn
avem doar esența marionetei în oase




(Agigea, 23 august 2005)