Singurătatea a fost prietena mea de căpătâi,
ÃŽncepuse a-mi iubi sufletul pierdut,
Se obișnuise cu timpul înnorat,
Cu ceața ce-mi obosea ochii.


Când m-a zărit întâia oară,
Eram un astru stins, nelumit,
Iubisem… în inimă mi-era întipărit
Fericirea apusă a înserării.


M-a învățat că taina sufletului,
E minciuna cu sinceritate…
Însuți să crezi când minți și poate,
Vei părăsi singurătatea omului.