Nici soare nu era
Nimic din ce ar apune
Și timpul mort niciunde,
Sau peste tot zăcea,
Iar locul nenăscut
De fără nume.
Îmbătate de reflexia splendorii
Au căzut peste margini
Copilele, tenebre celeste
Atunci s-au rupt,
Întinsele de întinsul cel perpetuu
Exilate din sân
Au lăsat locul deplinei tăceri,
Prevestitorul semn...
Toiagul și nuiaua nu mai au mângâiere
Dragostea e lipsa aleasă ca vină
Neîmpărtășirea ei, un vânt a libertate
Aducătorul de greșeli, un nou veșmânt
Îmbracă lumina neștirbită
Frumusețea-i de început
Doar zboru-i nud
Și pana-i albă-ruginie
Deși apare ca ușoară
Nuiaua greu lovește a sentință.