Casa Albastră dintre Stelle Cea cu genele intoarse,
Mângaiată'n gândurile Omului ce zboară'n Cosmos.
Stă ascunsă printre ramuri, transparentă ca misterul
Nu se'ntreabă niciodată "cum?!" de a ajuns la Ceruri.
Gardurile-i din dantelă se lovesc usooor ca valul,
De un țărm atat de albastru, depasind chiar irealul!
Din padurea de clepSidre si imaginații blânde,
Timpul insusi izvorăste, dur. si pur. ca dimantul.
Nu e tristă, e eternă, Nu-i nici veselă, e demnă,
Sta in liniste si'asteaptă clipe, ani, milenii, veacuri.
Legi si mase oscilante ce-i admiră idealul,
La nevoie sau dezastre o prefac in trestiealbastră.
Protejandu'i cu sfințenie centrul fin de greutate,
Stâlpii Casei dintre Stelle chiar! există'n realitate.
Fiind ca frunza de pălpandă, cel ce stă si o ascultă,
vrea din suflet să-nțeleagă taina ei de CasăAlbastră.
Nu pare surprins ca vântul, dus pe aripi de un vultur,
Ii culege flori din spațiu cu miros de astru proaspăt.
Mai albastre decat marea curg petale de cerneală,
"Nu sunt ale mele," ii spune, "lacrimi cad mereu din Stelle,
M'am obisnuit cu ele, uite una: " ' "

...

"Ce ImaginațieAlbastră, de Craiasă, nu de Casă!".
Glasul care ii vorbeste, este al celui care crede.
Gândul ce'a patruns in Cosmos, este sufletul pereche.
OMul devenit albastru, OmAlbastruIntreStelle.