S-a cuprins demult uitării ziua caldă și senină
De-a lăsat câte-o fărâmă-n pală urmă de lumină,
Noaptea întronând regatul somnului și amorțirii,
Numai bolta înstelată e ocean și câmp sclipirii.



Luna rătăcind aiurea se atârnă de vreun nor
Presimțind învăluirea și sfiala unui zor
ce stingher și-așteaptă frații, slujitori mândrului Soare,
soli grăbiți când noaptea-i scurtă,
când sunt leneși...noaptea-i mare.



În zăvoiul de pe maluri broaștele parcă colindă
Și-și împart supremația printr-un fel de diatribă;
Șerpi de apă taie valuri, se strecoară printre ele,
Înmuind pentru schimbare stratul vechi și strâmt de piele.



S-a vărsat și Luna-n unde, irizând ca-ntr-o oglindă,
Vidra stă, spion sub cioată, poate vreun șalău să prindă;
Boarea vântului apleacă catifeaua de verdeață
și mângâie cu blândețe firul unui fum de ceață.



Se deșteaptă greierușii, cumpărând din negrul nopții
o rezervă de sineală ce-o ascund în gura borții;
Sus, la stână, jar din seară, îl ațâță un cioban,
Scheaună prin somn un câine ce visează vreun ciolan.


Un pescar își poartă plasa, doliile ciuruind
în tăcută mulțumire și, el speră pescuind
pradă, ce nu e pereche; dar oftează cu alean
când în crâsnic e-o chisoagă, ori un puișor de clean.

*

Toate-s molcomite-n stare, toate se petrec cu-ncetul,
Doar o flacără din suflet arde-acut, arzând poetul
ce adastă-n câmpul vorbei, în mirificul din noapte,
EL transformă-n nestemate ale sufletului șoapte,
picurând frumosul vieții în comoara dăruirii,
celui ce-I pricepe simțul și-I descuie miezul firii.


El, poetul, cântă omul, o minune din natură,
Negrul nopți-l scrie ziuă, din îngheț soarbe căldură;
În asceză voluntară, tot poetul crucea-și poartă
și, urcând Golgota slovei, formei căutând o poartă,

cu migală potrivește un idiom sau o silabă,
drag din drag dantelărește și din suflet smulge salbă,
Adevăru-nnobilează și-n tipar îl unge rege,
Rime liberează-n câmpul ce o lume îl culege;

Iute arde și se stinge, ca o lumânare-n noapte,
Dar ce lasă-n poezie vom găsi, că n-are moarte!
Singular își află rostul, fără teamă de jivine,
Aura menirii sale, veșnicind, îl va susține.


S-a cuprins din nou lumina, ucigând marama
nopții,
ciclu-etern ce-n veșnicire va-nnoda cărare vieții;
Dară taina plăsmuirii în cuvânt o-ascund poeții:
Ei aduc speranță zilei, ei deplâng angoasa morții!