stau nemișcat în aerul închis
din mașină și privesc
depărtarea
ca pe un câmp cu trifoi
verde întins
dincolo latul privirii
urmăresc cum se plimbă
obiectele rând
pe stânga
și desprinderea mea de ele
pe dreapta
ca o frunză coborâtă direct
într-un spațiu probabil uscat

mirosul crește în mine
o invazie de clipe

astăzi

e mai multă zăpușeală
înăuntrul meu
tot felul de urme și simt
o încărcătură grea în stomac
liniștea și ea îmi
intră prin gene
clipesc molatec și tac
sunt puțin derutat încep să cred
că am halucinații și că
trebuie să deschid geamul

câmpul e tot acolo și verdele
crește ca un pântec

acum înțeleg de ce distanța
dintre mine și alte lucruri
se măsoară în sentimente

și totuși parcă ceva ceva lipsește

***

cred că într-o zi de la
aceleași ferestre închise
oamenii mă vor privi din urmă
în favoarea altui câmp
la fel de verde

și nimeni nu va suferi pentru mine...