Să nu te duci! i-a spus el.
Nu mă duc! i-a răspuns ea, bănuitoare,
întrebându-se de unde știa el
încotro o pornise.
De fapt ea nu știa pentru ce venise.
Și-apoi, ea îl vedea pentru prima oară.
Dar nici el n-o cunoștea –
o confundase, desigur.
Vag de tot ei i se părea cum că…
La fel și el credea cum că…
Nici ceilalți nu-i cunoșteau.
O treabă încâlcită, veți zice.
ÃŽntocmai!
Vasăzică, el i-a spus ei să nu se ducă,
iar ea i-a răspuns lui că nu se va duce.
Cei de față îi priveau ─
când pe el, când pe ea ─
cu o curiozitate tâmpă, să vadă...
Să vadă ce?
Sunt sigur că ei n-au înțeles nimic.
Repet: El i-a spus ei să nu se ducă,
iar ea i-a răspuns lui că nu se va duce
și toată lumea a priceput,
că ea nu va pleca.
Era limpede: Însemna că el
nu vroia ca fata să plece,
ci să rămână,
ceea ce, probabil, vroia și ea,
că doar pentru asta și venise –
să rămână.
Să rămână, pentru ce?
Ei, aici e... cheia!
Vă văd uitându-vă la mine:
Ce-i așa de greu de înțeles?
Repet înc-o dată: El i-a spus ei să...,
iar ea a fost de acord.
Și cu asta și-au spus tot.