Presimt ce vrei să-mi zici:
"De ce nu te ridici?".
Dar nu e glasul demult promis al învierii,
E glasul unui suflet mort, din văile durerii.
Mizeriile multe și mici,
Le simt, sunt tot aici:
Cadența bulgărilor de pământ, mirosul lumânărilor de ceară,
Un râset vioi la parastas, regrete ce curând o să dispară
Odată ce piatra de mormânt e pusă
Și predica finală fiind spusă,
Graba funebrului convoi mânat spre alte lumi de ploaia deasă,
Teama copiilor că mortul din groapă ar putea să iasă
Și destinul sumbru prevazut de cele trei parce;
E clar - mortul de la groapă nu se mai întoarce!...
Căci ochii de-un albastru viu
Ce-au vrut să mă îmbete,
Sunt de-un cadaveric străveziu
Privind dintr-un perete.
E toamnă și e prea târziu,
Degeaba-ncerci cu sete
Să-mi zici cum trebuia să fiu,
Minciunile inerte
Se pierd în marele pustiu
Și nu mai au efecte.
Mi-e silă de surâsul viu,
Al damelor perfecte
Ce-și duc în veșnicul sicriu
Iubirile infecte.