Am mers prin deșert zile și nopți,
ducând cu mine o tolbă plină, grea, nu ca o piatră,
ci precum o rață pe un lac
Mergeam pe umele magilor,
dar urmând muzica ce venea din lumină
Și am ajuns la râu.
În liniștea deșertului,
atunci când lumina străbate mintea și
o eliberează,
râul cânta un cântec de lebădă.
Cântecul s-a transformat în pod
peste apa din afară, dar și peste cea dinăuntru.
Ceea ce mă lega de malul celălalt
era și granița care despărțea cele două lumi,
podul care unește și desparte în același timp.
Cu podul în inimă,
am pornit către casă.