nu mi-e de ură, dragostea mea, nu mi-e de pielița
în care s-a născut bunicul meu, furată de moașă,
de paiele putrede și hohotul ochilor stinși.
când pierzi oameni, se cască un gol și stai așa, înlemnit,
cu o hârtie în mâini, să ți se șteargă păcatele.
uneori plouă atât de tare încât începi să tușești
și expectorezi o lumină roșie, care-i atrage pe prieteni
în jurul tău. e o glumă bună, spun ei, scuipând în batiste,
și te bat pe umeri, povestind despre pulverizarea hârtiei
de scris. nu te înțeleg, dar îți sapă o groapă frumoasă
sperând să te scoată peste ani, mult mai viu. nu te încrede
în cei ce se suie pe umerii tăi, să vadă mai departe.
ei flutură de acolo semne rușinoase și se strâmbă
la femeile roase de singurătate. nu mi-e de uitare
cât de nopțile în care îl cauți pe Dumnezeu și dai
peste o siluetă tristă care te-ntreabă, simplu,
cum ți-ar cere o favoare, dacă nu vrei o fată?
disperarea lumii e deodată a ta, și muzica morții
răsună în trupul ei, ca un copil închis înăuntru.