pledez vinovat în fața singurătății
eliberând măștile una câte una

ecoul ultimului cuvânt e dur
mai dur decât cuvântul în sine

liniștea cu scrupule de femeie
îmi intră încet prin piele
inoculând amintiri

iată-mă
abandonat prin circumvoluțiuni
în orașul copilăriei
străzile sunt aceleași
casele vechi au fost înlocuite de altele noi
smochinul bunicilor
înflorește în ochiul meu stâng

fără lacrimi, fără regrete
ofrandă e gândul acesta viu
într-un ritual al uitării

moartea îmi imită dragostea
cu un frison, pleoapele îmi imită viața
cu o clipire

timpul își trece ultima caravană
prin pustiul alb