era ceva mai încolo de amiază
știu doar că soarele îmi
perfora privirea atârnată
de o umbră
de parcă
aș fi fost singurul Om
care trecea prin zi
deși Dumnezeu privea fix
din scorbura cerului
picătura de ploaie sfârșea
în respirația zilei
și spațiul dintre mine și gând
se făcea tot mai strâmt
aerul uscat și nisipos
adâncea ridurile

cineva cotrobăia prin mine
ca printr-un bagaj cu resturi

probabil moartea își căuta batista
căzută într-un colț al neputinței...