Ora de tăcere

„ De când faci ochi, în dimineață,
și până-n seară, viața ta de furnică
nebună
te duce,
te aduce,
te târăște,
te poartă
-n zgomot,
acel
sunet
continuu
la care
participi și tu
- uneori cu entuziasm -
zicând,
murmurând,
înjurând,
părând
că îți pasă
și te interesează sau
poate
vrei
și-atunci
spui,
vorbești,
răcnești,
zbieri,
țipi,
urli
și
ochii mari
îi vezi
în alți ochi mari
ce se reflectă-n
ochi mari, mari
și-i nevoie
de tăcere,
o oră,
doar atât,
măcar atât,
o oră
de tăcere.

Pauze
furate și ele
din timpu-ți
atât de prețios
te-obligă
să-ți revii,
să te re-evaluezi
și-atunci
ai putea să taci,
dar plângi
umilit;
lacrimile tale
se-amestecă cu muci
și neputință
și ură
îndreptată nicăieri -
mai puțin înspre tine,
tine, tu, acel tu
trădător, ușor,
cu tine și cu sine...

Noaptea ți-o zbați
între vise negre-gri-cenușii
și gânduri vomate
și concluzii triste
ale unei existențe
ușor inutile
dar,
nici atunci
nu taci;
murmuri, din nou,
înjuri printre dinți,
te prefaci,
faci
sex, sau
violezi,
urăști,
scuipi,
zgârii,
lovești,
regreți,
te scuzi,
vorbești
mult,
mai mult,
tot
mai mult,
tot -
când
de fapt
ar trebui
să
nu prea fii.

Și într-o zi
nu reușești
să-ți faci făcutele,
inutilitățile,
să-ți scuzi
gafele și inexistențele
și
nu reușești
nici măcar
să taci dracului
pentru o oră
întreagă.
Dar trăiești.

O oră de tăcere
ar fi de-ajuns
pentru fiecare,
ca războiul
să moară
din noi,
în noi,
și-n semi-liniștea creată
am crea
un miracol.

Taci. ”

EtienneNoir, 23 Iulie 2009