la pieptul nucului bolnav
tresare luna din nărav
printre nimicuri și nimic;
iar eu mă fac din ce în ce
mai mic.

și nucile se fac dulceață
-un verde ce-mi provoacă greață-
cu gust de stele neaprinse,
de nori.

printre frunze, cerul
pare firav
-îmi plac întrebările fără răspuns,
dar una mă-nfioară grav-
printre toate culorile adăpostite
acolo-sus, există oare și
culoarea nucilor, a pielii mele,
poate chiar culoarea
sufletului meu?

se face noapte în curând,
și ceasurile-s amorțite,
iar nucul tușește:
cade o nucă
și cad încă trei,ca niște stele.

„există, sigur există”
șoptește el gângav.