Sunt om neputincios cu râul morții,
Doresc să-nving o boală grea a sorții,
Ce-i vicleană și-n sânge mi se scurge,
Mă-nalță, la-nceput și-apoi mă stinge.
Rămân stăpân pe-un ac și o siringă,
Din ce-i frumos, nu văd, nici dacă strigă.
Simțirea și iubirea nu există.
Lacrima mamei, e-o icoană tristă.
Vreau, să scap, voința, nu o mai găsesc,
Vreau, să mai iubesc și văd că nu trăiesc.
Privirea-mi e pierdută în griul mort,
Mă simt tot singur, ca farul unui port,
Lumina bolii, ce o duc cu mine,
Doar pe ceilalți, îi luminează-n bine.
Pe mine, mă transformă-ntr-un exemplu
Cum încă viu, eu fac cu moartea cuplu.
Deși respir, aș vrea, iar, să pot fi viu,
Să mă mai bucur de roșul ruginiu,
Pe-alei de parc să regăsesc speranța,
Și renăscut, voi prețui, iar viața.