În inima aceasta n-a mai locuit nimeni
de ceva vreme
miroase cumplit a mucegai
din toamnă până-n primăvară
aerul închis decojește pereții
cu un fel de revoltă

(nu nu poți trăi într-o lume în care
îți imaginezi moartea ca
pe o îmbrățișare frățească
știind că totul se termină
cu o simplă zugrăveală...)

probabil plouă afară doar
o liniște tuciurie
crește până la ștreașină
totul se termină se termină și
dimineața ancorată în mine
din care respir
tăcere multă tăcere
se împrăștie peste tot
orele se scurg
alunec alunec mă scufund
simt nevoia să strig...

coridoarele inimii se întunecă
încerc să mă ascund în spatele
jaluzelelor trase
dar nu pot
cineva mușcă din mine

încă exist

(nici nu-mi pot imagina lumea
fără toate lucrurile acestea mici)

ca un sacrificiu voi locui
în inima aceasta și
nu voi pleca niciunde
până când voi găsi pe cineva
să mă înlocuiască

o fi prea târziu

nu știu...