Cu mâinile legate de pomii zilei
Scutur tirania ce putrezește fructele milei,
Din almanahul vieții rup paginile
În care sunt descrise calamitățile și paraginile.

Ochii mi-i arunc în pumnul nopții,
Pașii calcă pe tenebre opacizând vălul sorții,
Umbrele cu guri de-abis cântă un imn funebru
Și doar speranța se rotește într-un cerc negru.

Răbdarea de-a număra firele de iarbă
Ale timpului cu ochi de sticlă și barbă,
Se depune ca un lest pe corpul răsucit în interior,
Ascult zgomotele precipitării asurzind un calm anterior.

Gust mierea de pe fetișuri personale
Și beau virtutea în care se scaldă vestale,
O ploaie continuă îmi spală de lacrimi ochii,
Un zâmbet sexual se cuibărește sub rochii.

Măsor suferința în numărul țigărilor fumate,
Când fericirea ia forma nălucilor în închipuiri afumate,
Îmi cântăresc visele a căror greutate nu o mai suport
Și descurajarea se destinde în neant ca un resort.