Cărarea lor e vântul și iarbă le e piatra,
Se-adapă doar din nouri privind spre infinit,
Nimic nu-i poate smulge din steiul unde vatra,
Lumini primește oaspeți, din soare răsărit.
Clocesc de parcă viața, străină pe vecie
Va fi de ei în vremea cât casă își cioplesc
Cuibarele în stâncă. Aproape de tărie,
Dau țipete de pază cu glas neomenesc.
De neclintit poruncă și spaime poartă-n ele,
Deși nimic nu-i tulbur și nici primejdii nu-s,
Ei înfierează zarea păzindu-se de rele
Cu gheare oțelite și bronz în glasuri pus.

Doar timpul face legea acolo unde cresc
Porniții pui de vultur, în zborul lor firesc.