Nu știm să prețuim seninul,
Pășim mereu spre înapoi,
Ca un blestem ne este visul
Când pruncii cresc si au nevoi.
Purtăm o mantie de ură,
Ne dușmănim pentru un gard
Ce stă-ntre lacrimile noastre
Ca un apus peste catarg.

Ucidem verdele din iarbă
Când ciutele în cerc se strâng
Și-n mâinile ce le alungă
Stau amintiri care se frâng.

Unde sunt florile-oferite
Cu tot parfumul lor din vis,
Sub bolta dintre două clipe
Pierdute astăzi în abis?
Unde s-a dus iubirea noastră,
De pământeni ce-am suferit
Pentru un bulgăre de rouă
Din ochiul pruncului rănit?

Murim, prieteni, plini de ură,
Apocalipsa s-a trezit
Și prin semnalele trimise
Ne pregătește de sfârșit.
Priviți-vă în ochi copiii
Și amintiți-le de flori,
Trăim o viață cat o clipa
De la pământ până la nori...