Iubite, câtă ploaie între noi
cutreierând pământul cu minciună,
toate-ascunzișurile reci din noi,
acuma s-au găsit sa vină…

Iubite, tu vezi, câte frunze uscate?
Ce vânt le-a spulberat, din locul lor?
Cuvine reci lipsite de-adevăr,
le-au scrijelit singurătățile în coaste..

Și vântul bate fără milă iară,
uscat și pribegind, pe-același drum.
Iubite, pașii tăi sunt fără casă,
ca pașii surghiuniți,de om nebun.

Și n-am să-i mai opresc din drum.
Te v-a conduce toamna aspră pe cărări,
iar eu voi aduna parfumul tău în pumni,
apoi voi dispărea fugind pe alte căi.